bar Chef Marea deschidere sonata a Flying Circus Pub | bauturi Chef Marea deschidere sonata a Flying Circus Pub
Chef: Marea deschidere sonată a Flying Circus Pub
16 sep. 2010 10:25
Vizualizari: 1946
Scena muzicală clujeană e tot mai gălăgioasă şi potentă (pe principiul mică, mică, da' ridică!). Şi nu mă refer la trupele (unele chiar bune) apărute aici peste noapte (una polară, însă, ca să nu exagerăm - oricum e de foarte bine!). Ci şi la tot mai numeroasele locante ce oferă scenei muzicale clujene... o scenă propriu-zisă.
Cum genuri muzicale găsim astăzi mai multe decât fani ai lui Lady Gaga (Vă povesteam, nu de mult, de ppongtchak; dar manele metal aţi încercat? Daţi o raită pe MySpace, în căutarea trupei Inimă Sălbatică, din Varşovia - veţi avea parte de o surpriză totală...) şi cum trupeţii încearcă mai toate artificiile muzical-acrobatice posibile pentru a ieşi în evidenţă din vivariumul ăsta uriaş numit muzică, salut cu încântare deschiderea de vineri seară a Flying Circus Pub la Cluj, ca încă o alternativă frumoasă pentru amatorii de concertistici (trupeţi şi public deopotrivă).
La 10:20, când am trecut de uşile batante şi am intrat în pub, am uitat instantaneu de Lady Gaga, Inimă Sălbatică şi de cât de mult îmi doresc un echivalent clujean al The Siver Church. Am dat de multă lume, foarte multă. Lume venită cu poftă. Am vrut să rămân o vreme în prag, ca să pot acoperi cu privirea/aparatul foto întreg publicul, dar lumea intra buluc după mine şi am fost purtat rapid de fluxul uman până în partea opusă intrării, la bar.
Lume multă, foarte multă. Lume tânără, de parc-ar fi fost prima lor noapte la Cluj. Am recunoscut persoane din Fire, din Booha, din Irish şi câţiva din reţeaua de magazine Oncos (serios!). Era să nu-i recunosc, însă, pe Relative, care se bâţâiau pe scenă deja de vreo 15 minute. Cum, sunt clujeni? Cu nişte ţinute care îi plasau, ca înfăţişare, undeva la intersecţia dintre marinari, cocote masculine şi puşti de 3 ani care şi-au luat singuri pijamalele pe ei, Relative nu se comportau deloc ca o simplă trupă de deschidere, din aceea cu chitarişti pirpirii, care mângâie coardele cu gesturi aducând a onanie. Ba, dimpotrivă, judecând după rândurile de oameni săltăreţi din faţă, cu mâinile şi feţele îndreptate orgasmic înspre tavan, Relative au luat publicul la o tăvăleală serioasă încă de la primele acorduri.
Foarte, foarte buni. Şi foarte potriviţi locaţiei. Celor de la Relative le-ar fi putut prea bine să le zică Cirque du Polei, în sensul ca păreau să fi luat câteva trânte până au ajuns în Flying Circus şi să fi adunat un dărab de traumatisme cranio-cerebrale - sunt dezaxaţi băieţii. Rău de tot. Dar e de bine. Bine de tot.
Şasă cai, din care vineri seară au onorat cu prezenţa doar cinci (Tudor - tobe, Vlad - o chitară, Luci - încă o chitară, Călugăru - şi încă o chitară, dar asta bas şi MC Posset - voce şi chelie), prestând un alternative/rapcore cu inflexiuni funk şi nu-metal concentrat în piese cu titluri de genul Macrophone, Rotation Of Connotation ori I Represent Bass, între care fie se scuturau, pregătindu-se de încă o repriză de decibeli, fie povesteau publicului de ceva budă infectă unde au avut revelaţii şi mai infecte, Relative nu te puteau lăsa indiferent. Nişte derbedei teribil de simpatici.
Pe când îmi reconfiguram în cap ideea de sonat, au urcat pe scenă Mes Quins. Adică Gina Teslaru - chitară bas, Ovidiu Rusu - 21st century drummer, Ovidiu Chihaia - voce, chitară şi Silviu Gherman - voce, versuri, sintetizator, laptop, tricou + idei roşii cu dungi negre (ori negre cu dungi roşii). După cum ei înşişi îl descriu, soundul Mes Quins (pronunţat meschins) e ca o înjurătură ieşită din gura unui bătrân înţelept ce ascultă Kraftwerk. Nimic mai corect. Un synthpop cu influenţe disco pe ritmuri la fel de fredonabile ca ale lui Lady Gaga (dacă tot am pomenit de Stefani Joanne Angelina Germanotta) şi pe versuri la fel de bizaroide ca ale lui Mr. Dada (dacă tot n-am pomenit de Tristan Tzara), brute, automate. Cântând când în engleză, când în germană, când în franceză, când în italiană, ba s-ar putea şi-ntr-o limbă care n-a fost încă inventată. Greu, tare greu să ţii pasul cu ei.
În momentul în care Gherman (altminteri scriitor defect şi actor de efect) declama aberant/dezarmant, între piese, toată lumea mâinile unde vrea ea, m-a izbit ca lumina ecranului de telefon când mă sună cineva cu noaptea-n cap: aveam de-a face cu o gaşcă de muzicieni neserioşi la modul foarte serios. Teatrali şi bizari, pe alocuri penibili şi kitschoşi, dar sinceri şi extrem de amuzanţi, Mes Quins au pus de-un show decerebrat şi, mai ales, decerebrant.
Deşi publicul s-a mai rărit spre final, cei rămaşi au dansat ca hipnotizaţi pe versuri gen Acum mă uit la sânii tăi, prinţeso, / când muşti creionul şi compui scrisori. [...] Uită-te la mine, gagicooo! ori Sunt disperat. / Sunt un frustrat. / Sunt un rahat / cu ochi şi pe discotecăreli mecanice, ca de pe coloana sonoră a unei zile neobişnuite din viaţa unui student la costum şi cravată ce-a încercat cam multe feluri de bere deodată şi care vorbeşte mult şi alambicat şi care nu-şi mai încheie frazele doldora de copulative şi-uri.
Buimac (minus costum şi cravată) am fost şi eu o vreme, undeva după miezul nopţii, pe când Mes Quins tocmai ce-şi încheiaseră reprezentaţia şi dădeam să ies din Flying Circus. Ori scările ce duc afară din pub sunt aşa de abrupte că ai zice că sunt făcute special ca să intri şi să nu mai ieşi - aşa că era cât pe ce să fac cale întoarsă (creierul oricum făcuse de muhuhult o entorsă...). Căci, vorba lui Gherman, din final, un cap tăiat pe placul prinţesei, pus în apă, înfloreşte. (Da, da, da.)
Cum genuri muzicale găsim astăzi mai multe decât fani ai lui Lady Gaga (Vă povesteam, nu de mult, de ppongtchak; dar manele metal aţi încercat? Daţi o raită pe MySpace, în căutarea trupei Inimă Sălbatică, din Varşovia - veţi avea parte de o surpriză totală...) şi cum trupeţii încearcă mai toate artificiile muzical-acrobatice posibile pentru a ieşi în evidenţă din vivariumul ăsta uriaş numit muzică, salut cu încântare deschiderea de vineri seară a Flying Circus Pub la Cluj, ca încă o alternativă frumoasă pentru amatorii de concertistici (trupeţi şi public deopotrivă).
La 10:20, când am trecut de uşile batante şi am intrat în pub, am uitat instantaneu de Lady Gaga, Inimă Sălbatică şi de cât de mult îmi doresc un echivalent clujean al The Siver Church. Am dat de multă lume, foarte multă. Lume venită cu poftă. Am vrut să rămân o vreme în prag, ca să pot acoperi cu privirea/aparatul foto întreg publicul, dar lumea intra buluc după mine şi am fost purtat rapid de fluxul uman până în partea opusă intrării, la bar.
Lume multă, foarte multă. Lume tânără, de parc-ar fi fost prima lor noapte la Cluj. Am recunoscut persoane din Fire, din Booha, din Irish şi câţiva din reţeaua de magazine Oncos (serios!). Era să nu-i recunosc, însă, pe Relative, care se bâţâiau pe scenă deja de vreo 15 minute. Cum, sunt clujeni? Cu nişte ţinute care îi plasau, ca înfăţişare, undeva la intersecţia dintre marinari, cocote masculine şi puşti de 3 ani care şi-au luat singuri pijamalele pe ei, Relative nu se comportau deloc ca o simplă trupă de deschidere, din aceea cu chitarişti pirpirii, care mângâie coardele cu gesturi aducând a onanie. Ba, dimpotrivă, judecând după rândurile de oameni săltăreţi din faţă, cu mâinile şi feţele îndreptate orgasmic înspre tavan, Relative au luat publicul la o tăvăleală serioasă încă de la primele acorduri.
Foarte, foarte buni. Şi foarte potriviţi locaţiei. Celor de la Relative le-ar fi putut prea bine să le zică Cirque du Polei, în sensul ca păreau să fi luat câteva trânte până au ajuns în Flying Circus şi să fi adunat un dărab de traumatisme cranio-cerebrale - sunt dezaxaţi băieţii. Rău de tot. Dar e de bine. Bine de tot.
Şasă cai, din care vineri seară au onorat cu prezenţa doar cinci (Tudor - tobe, Vlad - o chitară, Luci - încă o chitară, Călugăru - şi încă o chitară, dar asta bas şi MC Posset - voce şi chelie), prestând un alternative/rapcore cu inflexiuni funk şi nu-metal concentrat în piese cu titluri de genul Macrophone, Rotation Of Connotation ori I Represent Bass, între care fie se scuturau, pregătindu-se de încă o repriză de decibeli, fie povesteau publicului de ceva budă infectă unde au avut revelaţii şi mai infecte, Relative nu te puteau lăsa indiferent. Nişte derbedei teribil de simpatici.
Pe când îmi reconfiguram în cap ideea de sonat, au urcat pe scenă Mes Quins. Adică Gina Teslaru - chitară bas, Ovidiu Rusu - 21st century drummer, Ovidiu Chihaia - voce, chitară şi Silviu Gherman - voce, versuri, sintetizator, laptop, tricou + idei roşii cu dungi negre (ori negre cu dungi roşii). După cum ei înşişi îl descriu, soundul Mes Quins (pronunţat meschins) e ca o înjurătură ieşită din gura unui bătrân înţelept ce ascultă Kraftwerk. Nimic mai corect. Un synthpop cu influenţe disco pe ritmuri la fel de fredonabile ca ale lui Lady Gaga (dacă tot am pomenit de Stefani Joanne Angelina Germanotta) şi pe versuri la fel de bizaroide ca ale lui Mr. Dada (dacă tot n-am pomenit de Tristan Tzara), brute, automate. Cântând când în engleză, când în germană, când în franceză, când în italiană, ba s-ar putea şi-ntr-o limbă care n-a fost încă inventată. Greu, tare greu să ţii pasul cu ei.
În momentul în care Gherman (altminteri scriitor defect şi actor de efect) declama aberant/dezarmant, între piese, toată lumea mâinile unde vrea ea, m-a izbit ca lumina ecranului de telefon când mă sună cineva cu noaptea-n cap: aveam de-a face cu o gaşcă de muzicieni neserioşi la modul foarte serios. Teatrali şi bizari, pe alocuri penibili şi kitschoşi, dar sinceri şi extrem de amuzanţi, Mes Quins au pus de-un show decerebrat şi, mai ales, decerebrant.
Deşi publicul s-a mai rărit spre final, cei rămaşi au dansat ca hipnotizaţi pe versuri gen Acum mă uit la sânii tăi, prinţeso, / când muşti creionul şi compui scrisori. [...] Uită-te la mine, gagicooo! ori Sunt disperat. / Sunt un frustrat. / Sunt un rahat / cu ochi şi pe discotecăreli mecanice, ca de pe coloana sonoră a unei zile neobişnuite din viaţa unui student la costum şi cravată ce-a încercat cam multe feluri de bere deodată şi care vorbeşte mult şi alambicat şi care nu-şi mai încheie frazele doldora de copulative şi-uri.
Buimac (minus costum şi cravată) am fost şi eu o vreme, undeva după miezul nopţii, pe când Mes Quins tocmai ce-şi încheiaseră reprezentaţia şi dădeam să ies din Flying Circus. Ori scările ce duc afară din pub sunt aşa de abrupte că ai zice că sunt făcute special ca să intri şi să nu mai ieşi - aşa că era cât pe ce să fac cale întoarsă (creierul oricum făcuse de muhuhult o entorsă...). Căci, vorba lui Gherman, din final, un cap tăiat pe placul prinţesei, pus în apă, înfloreşte. (Da, da, da.)
Sursa: QBOX.ro
Ţi-a plăcut acest articol? Abonează-te la newsletterul QBOX şi iţi vom trimite şi altele
Spune-ţi părerea:
NE GASESTI SI PE
